Semnificatia Raiului – nevoie de siguranta sau simbol identitar al umanitatii?

V-ati intrebat vreodata ce semnifica Raiul? De unde, noi oamenii, avem aceasta reprezentare a Raiului? Ce simbolistica ancestrala implica imaginea Raiului in constiinta umanitatii?

Un exercitiu de credinta:

Exista studii care ii supun pe unii subiecti intrebarilor referitoare la felul in care arata Raiul lor. Dar aproape niciodata nu sunt intrebati acesti oameni despre lucruri esentiale legate de aceasta idee, cum ar fi dovada existentei unui Rai sau de unde cred ca provine aceasta notiune. Sunt intrebari si curiozitati inerente atunci cand se discuta despre orice set de idei, mai putin, insa, atunci cand vine vorba de religie, moment in care sunt privite ca blasfemii.

Desigur, exista numeroase dovezi si este de bun simt convingerea ca ideea de Rai este linistitoare si necesara, dar asta nu o face neaparat reala. Diferentierea dintre gandirea pozitiva si acceptarea faptelor nu este intotdeauna un lucru facil. Iar in acest caz si mai putin, deoarece oamenii prefera sa devina emotivi in raport cu ideea vietii de dupa moarte si mai putin rationali si logici. „Intrebarile rationale nu sunt de niciun folos”, cred unii eruditi referindu-se la ideea de Rai. Acesti oameni spun ca o asemenea situatie se rezuma la un „exercitiu de credinta”. Ceea ce, la un moment dat, poate parea corect, intrucat se pare ca ratiunea nu este singura dimensiune a fiintei umane. Mai dispunem de intuitie, de un al saselea simt de multe ori. Totusi, vin scepticii sa contracareze aceasta pozitie, in ce alt camp de activitate mai abandonam in totalitate nevoia de dovezi? Si se intreaba de ce am face acest lucru tocmai in situatia unui sens atat de crucial al existentei noastre. Si, daca este sa privim dincolo de dovezi, de ce alegem Raiul crestin? De ce nu ne gandim ca vom trai, dupa moarte, in Shambala sau in Pamantul de Mijloc, pentru a caror existenta sunt tot atatea dovezi?

Este momentul in care vine si randul credinciosilor sa dea un raspuns. Ei avanseaza ca argument al loialitatii lor pentru ideea de Rai marturiile oamenilor care au trait mult trambitatele experiente la limita mortii. Potrivit jurnalului medical The Lancer, intre 9 % si 18% dintre oamenii care au avut o asemenea experienta au declarat ca s-au vazut trecand pritr-un tunel, cu o lumina puternica in capat. Dar, aparent, chiar si aceasta traire extrem de realistica are o explicatie stiintifica. Pe masura ce creierul se stinge, vederea periferica este cea care dispare prima, lasand impresia vizuala a unui tunel. Centrul viziunii este ceea ce ramane impregnat pe retina, o lumina stralucitoare. Virtual, toate elementele unei experiente la limita mortii – senzatia miscarii prin tunel, sentimentul extracorporalizarii, evlavia spirituala, halucinatiile si fluxul intens de amintirii – pot fi induse cu o doza consistenta de ketamina, un tranchilizant cabalin, folosit adesea ca drog la petreceri. Adica numai chimie.

Dar, mai spun detractorii, chiar daca acceptam ideea de Rai in lipsa oricaror dovezi, el are o mare lacuna in chiar inima sa, una care ii nelinisteste chiar si pe cei mai ferventi credinciosi. Nu ar fi, oare, extrem de plictisitor, dupa un timp? Atunci cand traiesti in desert, un izvor pare a fi insusi paradisul. Dar atunci cand ai vreme de mii de ani acea sursa de apa, nu te saturi de ea? Raiul este, in cuvintele lui George Orwell –  o incercare de a „produce o societate perfecta printr-o continuitate nesfasita a ceva pretuit tocmai datorita efemeritatii sale”. Daca eliminam contrastul din peisaj, Raiul devine Iad. Pare un concept de luat in seama.

Si totusi, ramane complet justificabila alegerea multor oameni de a crede in Rai, chiar si in fata argumentelor lucide ale ratiunii. Este un mijloc, poate util sau poate nu, de a scapa si de a gestiona goliciunea ingrozitoare a mortii. „Sa nu fii aici/ Sa nu fii niciunde/ Si inca curand; nimic mai teribil, nimic mai adevarat” sunt cuvintele lui Philip Larkin, unul dintre cei mai mari poeti britanici ai secolului trecut, referindu-se la drama disparitiei definitive a tot ce este viu. A muri, a putrezi, a te transforma in nimic. Este sumbru si tragic, nimic nu poate fi mai rau pentru o manifestare de orice fel a vietii decat sa isi inchipuiasca stingerea fara de reaprindere, disparitia eterna, anularea definitiva a oricarei forme de constiinta. Nu am fi sanatosi la cap daca nu am cauta o cale prin care sa evitam sau macar sa negam aceasta situatie, singura pentru care, din nefericire, ni se ofera dovezi in aceasta viata.

In Epopeea lui Ghilgames, scrisa in Babilon cu 4.000 de ani in urma, eroul calatoreste in gradinile zeilor, in incercarea descoperirii secretului vietii vesnice. Secret pe care il va si afla. Anume ca nu exista, de fapt, niciun secret. „Aceasta este. Atat primim. Aceasta viata. Acum. O singura data”, isi spune Ghilgames in fata crudei evidente. „Bucura-te de viata ta”, ii sugereaza zeita Sifuri. „Iubeste copilul care te tine de mana si strange-ti puternic in brate nevasta”. Ghilgames se intoarce in lume si traieste mai intens, mai real si mai adanc decat inainte, stiind ca nu exista o continuare celesta la sfarsitul vieti si nici eternitatea. Este doar o poveste, nu o atestare imuabila a nefiintarii lumii de dincolo sau a vietii vesnice. Personal, cred ca nici macar nu isi are rostul o discutie despre Rai, vizand eixstenta sau inexistenta lui. Ca exista sau nu, vietile noastre de acum, cele de care putem fi siguri, raman prea putin afectate.Totusi, daca este sau nu bine si ce implica credinta noastra in viata de apoi si, implicit, in Rai si in Iad, sunt elemente ce alcatuiesc o chestiune de importanta majora, una ce ar trebui dezbatuta intens si, fara indoiala, abordata chiar in scoli.

Pentru ca aceasta discutie are valoarea unei problematici existentiale, afecteaza insusi felul in care traim si, poate, chiar forma generala a societatilor si a speciei noastre. Ironic, pentru viata noastra palpabila, poate nu are o prea mare importanta daca Raiul este sau nu, dar cantareste capital ceea ce credem noi despre acest lucru. Pe de o parte, avem speranta; ideea ca, dupa ce murim, renastem la viata vesnica, avand sansa extazului si a beatitudinii eterne. Este un gand care ii anima si ii alina, probabil, pe cei mai multi pamanteni; un gand care ne ajuta sa suportam si sa traim viata, mai ales atunci cand ea ne este potrivnica. Paradoxal, credinta in viata de apoi este, totodata, si cea capabila a ne investi cu nebunia care impinge la suicid. Cred ca orice sinucigas este, culmea, un credincios; sau un nebun. Pentru ca o forma de constiinta nu ar avea cum sa renunte la viata, la a fi, a exista, indiferent de conjunctura, daca ar crede ca primeste la schimb intunericul etern, prabusirea vesnica, o bezna si o cadere nici macar percepute.

Nu cred ca exista un singur om pe Pamant, care sa accepte sincer si deplin finalul desavarsit, care sa vada si sa creada intr-o incetare absoluta a calatoriei si a perceptiei. Fie si numai pentru ca nu ne putem imagina o asemenea stare de nefiinta. Cu toate acestea, a nu crede ca dupa adormirea finala a trupului urmeaza o alta sansa, o continuare, o trezire – asa cum le place unor oameni sa spuna – nu este neaparat un lucru rau, mai ales pentru cei care pot trai fara speranta, pentru cei care accepta tot ce li se intampla si iau lucrurile pe rand, asa cum vin. Intocmai precum Ghilgames, convingerea ca viata aceasta este singura pe care o primim, singura sansa de a face si de a simtit ceva, ocazia unica si minunata de a fi fost creati si de a experimenta cate sunt de experimentat, are cu siguranta efectul de a determina orice individ cu o asemenea optica sa traiasca la cote colosale si sa ia totul de la viata, fara a amana sau a pierde macar o ocazie.

Daca nu crezi intr-o judecata divina la sfarsitul vietii si nici macar intr-o forma diferita de existenta de care te-ai putea bucura odata ce vei termina cu anii pamanteni, atunci cu siguranta vei profita din plin de tot ce are sa iti ofere locul in care te afli aici si acum. Dar tot cred ca si un asemenea om, in anii batranetii, in ultimele minute ar jindui sa fie ceva mai mult decat aceasta viata chiar daca, inchizand ochii, isi va putea spune siesi ca nu regreta nimic si ca, daca aceasta a fost tot, a meritat totusi pentru ca a facut tot ce si-a dorit. Desigur, adevarul sau, cel putin, raspunsul este undeva la mijloc. Cel putin daca ne referim la modul in care ar trebui sa traim: ideal este sa impacam speranta si optimismul date de bizuirea pe viata eterna cu o dorinta arzatoare de a trai totusi clipa si a nu amana niciodata nimic. Cineva mai intelept a si spus-o, de altfel, mai frumos si mai concis, cu mult timp in urma, surprinzand exact esentialul: „Traieste ca si cum ai muri maine, viseaza ca si cum ai trai vesnic”. Cat despre Rai, „chiar daca nu exista, ar fi bine sa traim in asa fel incat sa meritam ca el sa existe”. Si, totodata, sa intelegem ca ii dam conotatii mult prea lumesti si ni l-am „construit” dupa rigori prea materiale pentru ca el, daca se intampla, sa semene macar cu imaginea creata de noi.

Sursa: http://www.descopera.ro

Published in: on 13 Octombrie 2010 at 14:33  Lasă un comentariu  

The URI to TrackBack this entry is: https://terapiasufletului.wordpress.com/2010/10/13/semnificatia-raiului-nevoie-de-siguranta-sau-simbol-identitar-al-umanitatii/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: